De la debutul „Dosarului torţionarilor“, în vara lui 2013, astăzi există în instanţele de judecată din România două cazuri care îşi urmează cursul. Atît şi nimic mai mult (cauzele şi motivele le voi analiza, poate, cu altă ocazie). Pe numele lui Alexandru Vişinescu, unul dintre cei mai duri directori de puşcării comuniste, acum în vîrstă de 90 de ani, fostul comandant al închisorii de la Râmnicu Sărat vreme de şapte ani, în timpul lui Gheorghiu-Dej, există deja o sentinţă a Curţii de Apel Bucureşti, dată la finalul lunii mai. Am scris despre această premieră remarcabilă a Justiţiei din România, ca şi despre semnificaţiile hotărîrii în paginile şi pe website-ul revistei Observator cultural. Judecătoarea Carmen Veronica Găină, pe care nu preget să o amintesc, a dispus o condamnare unică, prin importanţă şi semnificaţii, oferind totodată, prin motivarea cu rol de model, o piesă inconturnabilă în arsenalul rechizitoriului crimelor comunismului.

Finalul (aşteptat al) procesului Vişinescu

20 de ani de închisoare cu interzicerea unor drepturi, degradarea militară şi sume importante ca despăgubiri care trebuie plătite urmaşilor victimelor, în solidar cu Statul român, pentru tratamente neomenoase (infracţiuni contra umanităţii), reprezintă bornele unei decizii fără precedent în istoria Justiţiei din România, deosebit de valoroase, ca un ascendent asupra memoriei. Nu este, însă, finalul procesului, ci doar o decizie în primă instanţă. Un pas important pe care îl au de confirmat, de această dată, judecătorii penalişti de la Curtea Supremă a României. Adică tocmai cei pe care, în ultimii ani, a căzut responsabilitatea judecării înalţilor demnitari ai Statului acuzaţi de fapte de corupţie şi care au fost, cu puţine excepţii, condamnaţi. Acum, soarta lui Vişinescu e în mîinile unui complet de trei judecători condus de Ilie Iulian Dragomir, cu o vechime de două decenii în magistratură, care a activat tot timpul ca judecător.

După o pauză de cîteva luni, Alexandru Vişinescu a luat, aşadar, din nou loc pe băncile tocite ale sălii de tribunal. Singur, ursuz şi rece, cu mîinile tremurînde şi privirea pierdută, părînd că nu înţelege de ce şi mai ales cum e posibil un asemenea deznodămînt. A refuzat să vorbească cu presa, care l-a asaltat continuu pe holurile instanţei, în speranţa că va reuşi să smulgă de la bătrînul securist veşnicele reproşuri şi refuzul de a admite orice culpă.

La prima înfăţişare a apelului, care a avut loc la jumătatea lui octombrie, într-una din sălile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de pe strada Batiştei din Capitală, la care au asistat cîteva zeci de oameni, Vişinescu a anunţat că a rămas fără avocat. Singura armă care i-a mai rămas. Nimic nou, aşa a făcut şi la debutul procesului de la Curtea de Apel. Avocatul din oficiu a menţionat în faţa completului de judecată că fostul director de puşcărie comunistă solicită un nou termen de judecată, pe motiv că doreşte să-şi angajeze un apărător. Ceea ce judecătorii au încuviinţat, avertizînd totodată că pe 25 noiembrie se va judeca apelul, indiferent dacă Vişinescu va fi sau nu prezent. Aşa cum am anticipat şi la prima sentinţă, cred că există mari şanse ca decizia Curţii de Apel să fie păstrată, ceea ce corespunde cu încarcerarea pe viaţă, pînă la finalul acestui an, a lui Alexandru Vişinescu.

Procesul Ficior şi faţetele sale

În cazul procesului lui Ioan Ficior, fostul comandant al coloniei de muncă de la Periprava, unde a stat între 1958 şi 1963, acţiunea din instanţă a înaintat după debutul din primăvară, ajungînd deja la opt termene de judecată, dintre care ultimul a avut loc săptămîna trecută. Pentru cine a urmărit demersul judiciar care l-a avut ca actor principal pe Vişinescu, procesul lui Ficior are o altă turnură. Nu mă refer cu precădere la detaliile cazului (un număr mult mai mare de victime – doar cel dovedit de acte, aşa cum corect observa procuroarea de caz, Denis Cristodor, aceeaşi anchetatoare harnică şi atentă, ca şi în cazul Vişinescu; mult mai mulţi supravieţuitori; un alt mediu carceral – deschis –, cu mii de deţinuţi politici de condiţii diferite etc.), ci la ansamblul amănuntelor din interiorul procesului. Mulţi martori, din diferite zone ale ţării, bătrîni cu viziuni foarte diferite de – spre ceea ce s-a petrecut la marginea Deltei, în lagărul RPR-ist uitat de lume şi izolat de apele Dunării. Mărturiile curg în instanţă şi, cu toată încăpăţînarea şi perseverenţa de care dau dovadă avocaţii lui Ficior (mult mai abili şi mai atenţi la nuanţe decît cei ai lui Vişinescu, cu o mare doză de agresivitate, care au cerut, fără izbîndă, printre altele, inclusiv secretizarea şedinţelor de judecată, cereri către diferite entităţi ori excepţii de neconstituţionalitate), adună, bob cu bob, cum se spune, detalii despre măsurile represive din colonia de muncă, de o duritate extremă, despre înfometarea la care erau supuşi, mizeria desă – vîrşită în care trăiau „politicii“ ajunşi aici pentru cîteva săptămîni sau pentru ani întregi de chinuri, munca şi umilinţele cotidiene. Numărul mare de martori (în comparaţie cu procesul Vişinescu, în care la bară a venit doar unicul supravieţuitor) şi aspectele comune pe care le-au relatat aceştia în faţa judecătoarei Luminiţa Criştiu-Ninu fac din această cauză una în care relevanţa mărturisitorilor direcţi este covîrşitoare.

Desfăşurat mai degrabă în anonimat, procesul îşi urmează, însă, cursul, alternînd supravieţuitori foarte coerenţi, lucizi, cu o memorie de invidiat, care oferă detalii uimitoare ale cruzimii şi mizeriei din lagărul de la Periprava, cu foşti deţinuţi mai reţinuţi, poate chiar apatici şi cuminţi. Unii îl acuză direct pe Ficior, pe care îl numesc fără ocolişuri criminal, alţii evită să îl învinovăţească şi să se exprime atît de abrupt. Pare că avem două categorii distincte de personaje, care ar fi trăit în locuri şi timpuri diferite. E doar jocul memoriei şi al post-memoriei, care filtrează şi macină amintiri şi fapte din care rămîne o pastă veridică, dar foarte colorată. Tot în acest proces, spre deosebire de cel al lui Vişinescu, disputa dintre procuroarea de şedinţă şi avocaţii lui Ficior – care nu a mai intrat în sala de tribunal de la termenul în care a fost audiat – pare mai degrabă una personală, cu multe acuze şi nuanţe severe. Între schimburile răzleţe de replici stă judecătoarea, cu accentul ciudat, vocea înaltă şi calmul sudist. Aşa cum arată desfăşurarea procesului aici, o decizie este aşteptată cel mai devreme în primăvară.

O consecinţă notabilă: redeschiderea „Dosarului Mineriadei“

Probabil, puţini credeau că articolul din Codul Penal intitulat „Infracţiuni contra umanităţii“ poate fi folosit şi pentru alte cazuri din trecut, în afară de crimele comunismului, odată cu demararea „Dosarului torţionarilor“. Iată că, mai nou, în „Dosarul Mineriadei“, procurorii militari au utilizat aceeaşi formulă. Atenţie, de această dată nu mai vorbim de o premieră, întrucît există deja o condamnare (e adevărat, nu definitivă) pentru tratamente neomenoase (infracţiuni contra umanităţii). Aşadar, după cum ne-a informat Ministerul Public luna trecută, procurorii militari continuă ancheta privind evenimentele din 13-15 iunie 1990, care s-au soldat cu un număr mare de victime. Acele violenţe din centrul Bucureştiului au lăsat cîţiva morţi şi sute de răniţi, dar mai ales au arătat vulnerabilităţile şi complicităţile unui nou şi, în acelaşi timp, vechi sistem de putere. Înalţi demnitari au fost deja puşi sub acuzare, precum şi procurori care au încercat să muşamalizeze ancheta iniţială. Cred cu tărie că schimbarea încadrării juridice, survenită la jumătatea lui octombrie 2015, a avut loc doar după condamnarea lui Vişinescu, fie şi în primă instanţă. A fost declicul care a confirmat că o asemenea condamnare deschide multe orizonturi de investigaţii şi mai ales de sancţionare a unor fapte comise în marja prăbuşirii comunismului.

Curînd după anunţul privind redeschiderea „Dosarului Mineriadei“, a venit ştirea privind clasarea „Dosarului Revoluţiei“, asupra motivelor căreia voi reveni cîndva, poate în paginile acestei reviste. Procurorii militari din acelaşi parchet au găsit argumente pentru a închide acest dosar la jumătatea lunii octombrie, după un sfert de veac de cercetări. Însă condamnarea lui Vişinescu în primă instanţă, parcursul procesului lui Ficior, redeschiderea „Dosarului Mineriadei“ arată foarte clar că soluţia în cazul „Dosarului Revoluţiei“ nu este doar atacabilă (iniţial, la Procurorul General), dar şi susceptibilă de a fi infirmată în raport cu toate aceste evoluţii. Aşadar, în curînd vom asista, probabil, la redeschiderea celui mai mare dosar al Justiţiei din România şi, odată cu ea, la clarificarea unui capitol revelator despre cum s-a prăbuşit comunismul, cum s-a născut postcomunismul şi, mai ales, cine este responsabil pentru atîtea crime şi nelegiuiri.

Sursa: observatorcultural.ro