Dimineață am parcat pe unul din locurile „premianților”. Adică locurile alea de parcare de pe străduța din dreapta Antenei, pe care nu le prinzi libere decât dacă te iubește foarte mult Dumnezeu. Sau, în fine, nu le prindeai. Azi erau pe alese. Pentru că nu mai avea cine să le ocupe. Aproape că mi-era dor de zilele în care urcam în redacție înjurând și întrebându-mă cum e posibil să ajungi de… citeste mai mult