Cristian Tudor Popescu a demisionat de la Gîndul fără emfaza victimizatoare pe care o cer vremurile.

Cu cîteva zile înainte, Newsweek dedicase un lung articol abandonurilor din media internațională. Materialul are gust de ginger, fiecare înțelege ce vrea din el, pe unii îi ustură, pe alții îi îndulcește.

Dar adevărul e că nu așa, precum a făcut CTP, se petrec despărțirile jurnaliștilor de ziarele sau televiziunile lor. Moda cere dezvăluiri, culise și reproșuri pe care să-ți fondezi viitorul site, blog sau Dumnezeu mai știe ce, că El e singurul care are un loc minoritar pe piața de publicitate condusă de google.

Azi, din media se decolează cu patetism și victimizare. Combustibilul de final e scandalul. ”Compară-ți șeful cu Hitler!” și ”Fă din demisia furioasă un show!” sînt două din sfaturile ironice ale Newsweek.

Uneori se nasc scene comice, ca în cazul jurnalistului american al cărui text a cîștigat un Pulitzer după ce autorul se mutase la o firmă de public relations, de s-a întors omul pentru cîteva ore în redacție ca să sărbătorească împreună cu foștii săi colegi și cu trecutul hapsîn ce-i dăruise gloria ca pe o sticlă de vin fără desfăcător.

Cu cît e numele ziaristului mai cunoscut, cu atît e  mai mare riscul de diabet al publicului. Iar în cazul vedetelelor cu trei nume, cum e CTP, se aștepta un război atomic de bezea. Vorba lui P.G. Wodehouse dintr-un roman de acum 100 de ani, ”ca scriitor dacă n-ai trei nume e ca și cum ai umbla gol pe stradă”.

Dar Cristian Tudor Popescu a plecat de la gândul.info printr-un post scriptum de o eleganță seacă.

A schimbat cîteva replici cu Adrian Sîrbu, potrivit surselor din Mediafax, dar le-a păstrat pentru el. Amîndoi le-au păstrat.

O altă demisie de la Gîndul, cea a lui Florin Negruțiu, și el o voce unică în presa noastră, s-a petrecut după același ritual al decenței.

Adevărul fără ieșire e următorul: administratorii judiciari ai companiei ar fi vrut să închidă ”gîndul” și alte site-uri, iar Sîrbu a salvat ce mai era de salvat cu prețul reducerii generale a salariilor. Cînd ajungi în insolvență, controlezi compania din manșă, fără un motor. Faci și tu în aer ce se mai poate.

Dincolo de cauzele concrete, din care toată lumea iese rănită, că într-un climat de restriște profesională doar buna-credință umană ne desparte de paranoia, plecarea lui CTP poartă ceva simbolic în ea.

Editorialistul nu va înceta să scrie, dar se desparte de presa mainstream. Publicului de masă, dacă putem spune asta cînd e vorba de audiența pe are o face un post care cultivă normalul, îi rămîne colaborarea ziaristului cu Digi 24, televiziune care l-a adus din timp pe Cristian Tudor Popescu în locul lui Emil Hurezeanu. Două temperamente diferite, două voci necesare în distracția și cinismul din jur.

În decenii de trudă, CTP a fost autorul unor articole și expresii memorabile, din care ne-a rămas un bestiar ce nu se va șterge niciodată din memoria colectivă.

Pentru meseria noastră, CTP a fost cel mai talentat și mai ferm. Ierarhiile sînt mereu subiective, de acord. Mulți oameni au har și destui au curaj, dar dacă e să riscăm clasamente istorice, poate că nici unul nu și-a marcat epoca prin tonul său precum Cristian Tudor Popescu.

Costi Rogozanu, sper să nu greșesc autorul observației, spunea mai demult ceva esențial despre CTP. În ciuda exceselor sale, el a fost întotdeauna de partea celor fără de putere. De la începuturi și pînă la finalul despre care vom vedea dacă e sau nu aici, așa a sunat definiția presei.

E punctul de plecare al unei profesii care s-a nuanțat și deșirat apoi în secole și care a continuat să existe fix din motivul prim – ea încearcă să-i reprezinte pe oamenii obișnuiți, fără putere. Neajutorat în fața autorităților sau a viitorului poate fi și un laureat Nobel.

Cristian Tudor Popescu n-a fost cel mai important făcător de echipe sau de ziare. După o ierarhie la fel de atacabilă, Ioanițoaia și Cristoiu au scrijelit istoria liderilor și e greu să-i mai detroneze cineva că dispare forma de organizare.

Într-un fel, CTP  a semănat mai degrabă cu Nistorescu, un alt jurnalist a cărui neatîrnare de opinie din editoriale îți îngheța sîngele.

Valentin Iclozan a scris un text foarte bun despre motivația de caracter a lui CTP, aceeași azi ca acum peste 30 de ani.

El n-a creat instituții, ci dezbateri. E imperfect, a făcut erori, ca fiecare dintre noi. Dar, chiar și fără să știe de unde le vine, mii de jurnaliști și milioane de oameni s-au eliberat măcar un pic citindu-l.

Într-o epocă în care poliloghia maschează neomenia, Cristian Tudor Popescu a avut capacitatea de a pronunța silabele naționale cu o cruzime căreia i-a păsat.

sursa: tolo.ro