În ultimii doi ani, am observat apariția unei noi specii de speakeri care fac orice ca să aibă atenția publicului.
Pun filmulețe, spun bancuri, se strâmbă, cer publicului din două în două minute să ridice mâna, etc.
Să nu mă înțelegi greșit: nu vorbesc de pe vreun piedestal și nu judec de sus. La începutul carierei mele de vorbitor, am fost exact așa. Știu la perfecție starea aia: e frica aia crudă de scenă, senzația că dacă se așterne o secundă de liniște s-a terminat totul, așa că bagi artificii peste artificii doar ca să ții sala conectată la tine.
Chiar și astăzi, după zeci de mii de ore de training și scenă, mă surprind adesea că trebuie să trag conștient de mine ca să nu alunec înapoi în capcana spectacolului gratuit, să nu pierd substanța în favoarea unui „swipe” facil.
…