Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că l-am cumpărat a doua oară, instictiv, fără să il mai deschid, ca și cum era ceva ce am pierdut și îl regăseam uitat pe un raft de librărie. Scris după treizeci de ani de la ultima poezie scrisă, după cum spune poetul, volumul este expresia unei lucidități senine, un tablou discret al căderii și decăderii implacabile, descompunerii și declinului absolut. Fără înflorituri, într-un refuz al arhitecturii și metaforei luxurian


