Totul a început cu o palmă. Nu pentru că a făcut ceva greșit. Ci pentru că a avut o opinie. Un frate al lui, prezent la masă, a râs zeflemitor: „La tine în casă cântă găina, măi?” El s-a simțit rușinat. Și i-a dat. Prima palmă. Într-o casă nouă, cu visuri proaspăt mutate în sertare.
Ea tocmai își lăsase totul în urmă ca să fie cu el. Și-a spus că a fost o greșeală. Că poate a fost provocat. Că nu va mai fi. A rămas. A îndurat.Injurii. Țipete. Umilință. Ani la rând. Le-a îndurat, ea, copilul lor și toți cei din jur.
O casă în care nu se râdea. O casă în care copilul stătea cu mâinile în urechi numai să nu-l mai audă tipând, ori de teamă. Ori ajunsese să-și dorească ca mama să-i găsească un alt tată, poate va fi mai bine, mai normal…
Anii au trecut. Zece, douăzeci, cincizeci……
