Intr-o zi pe la prinz, cineva mi-a f’ăcut cunoștință cu Alexandru Paleologu. Era pe holul de la etaj, ieșea de la Secolul XX. Era îmbrăcat impecabil, batista albă la buzunarul de la piept. Avea o voce baritonală, sonoră. I-am oferit „Luxul melancoliei”, l-am rugat să mă aștepte un minut cît să scriu un autograf. S-a așezat lingă mine pe banchetă și s-a uitat la mine curios. M-a studiat un minut ca un entomolog. A luat cartea cu grijă. A pipăit-o, a zis – Frumos titlu! Mata ești melancolic!? Așa s-ar zice. Evident numele meu nu ii spunea nimic. Vr