Acesta e visul distrus al lui Arsenie Boca

Interesant!
07.10.2015
Autor: Cristi Teodorescu

O scrisoare semnată de părintele Arsenie Boca, veche de peste jumătate de secol, stârneşte controverse. Călugărul de la Prislop i-a scris episopului Andrei Magheiru, al Aradului, pentru a-i arăta de ce este mai bine ca numărul mănăstirilor să fie mai mic şi nu oricine trebuie primit în rândul călugărilor. Stareţul se plângea şi de modul în care au decăzut unele aşezăminte.

În primăvara anului 1952, călugărul Arsenie Boca s-a întors la Mănăstiea Prislop, după mai bine de un an petrecut în lagărul de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. În 7 mai 1952, la scurt timp de la eliberarea sa, duhovnicul îi trimite o scrisoare episcopului Aradului, Andrei Magieru, cu privire la reînfiinţarea Mănăstirii Geoagiului ca mănăstire de maici. Arsenie Boca nu era de acord cu înfiinţarea unui număr mare de aşezăminte monahale şi se plângea de decadenţa monahiilor.

Scrisoarea a fost publicată abia în 1993, în „Gândirea”, de maica Zamfira, călugăriţa care l-a însoţit în ultimele patru decenii ale vieţii, şi a stârnit controverse.

„Am văzut şi răsăritul şi apusul multor mănăstiri. Răsar când grăiesc conştiinţei poporului prin simpla existenţă a lor. Şi apun când această existenţă e pătată de nevrednicia vieţuitorilor lor. De răsăritul sau apusul acestora atârnă încrederea sau neîncrederea ce le mai rămâne oamenilor în forţa de creaţie a Creştinismului. E destul să pomenim bisericile şi mănăstirile din Ardeal, înfiinţate de ctitorii de peste munţi, ai căror vieţuitori au ţinut trează în conştiinţa unitatea ortodoxă a neamului. Iar când vitregiile trecutului – urzite de Vatican – le-a dărâmat şi ars, s-au arătat mucenicii. E un apus frumos. Acesta ne-a ferit de cel ruşinos, al decadenţei actuale, când mănăstirile şi le desfiinţează călugării. Aci e cazul de popas. Ce reînfiinţăm, care situaţie? E frumoasă iniţiativa şi trebuie apreciată, dar fără oameni îndeajuns formaţi, care să conducă cuminte ceea ce se adună la întâmplare, nu se ajunge decât la o situaţie decadentă”, scria călugărul.

Arsenie Boca îi arăta episcopului de ce unele mănăstiri ajung să decadă, plângându-se de situaţia ruşinoasă în care au ajuns unii dintre cei care vieţuiesc în aceste aşezăminte.

„Iată câteva decadente: Sărăcia, cu care uneori se începe o mănăstire, determină cerşetoria, umblatul cu “pantahuza”, pretarea la slujbe pe rufărie, taxe pe slujbe – ruşini. Din diferenţa de zestre, pe care şi-o aduce fiecare, se nasc în obşte atitudini umilitoare, întâietăţi nedrepte – destrămare sufletească. Oamenii din afară, care ajută prin donaţii mai de seamă, ba şi care n-ajută cu nimic, dacă nu li se are grija, încep să se amestece în treburile interne ale mănăstirii, să învrăjbească obştea şi să se învrăjbească şi între ei înafară – smintelile”, scria monahul.

Potrivit duhovnicului de la Prislop, sănătatea fiecărui călugăr trebuia atent verificată, înainte de a intra în mănăstire. „Sănătatea fizică a fiecărui ins în parte trebuie medical şi dinainte ştiută. Aci e un punct gingaş, care nu mai trebuie neglijat. Nu pot fi primiţi în această nevoinţă de-o viaţă a sfaturilor evanghelice, decât oameni perfect sănătoşi cu plămânii, inima, dar mai ales cu sistemul nervos, sângele şi glandele endocrine.

Acestea din urmă, pricinuind oarecare jenă, rămân de obicei la voia întâmplării şi pradă unei păreri cu totul pe dos, mai ales între femei, că încetarea mai devreme a unor funcţii de natură endocrină ar fi o învrednicire, un preludiu al sfinţeniei. De fapt e o tragedie care bate la uşă: dezorganizarea mintală, în diferite grade, de unde înclinaţia spre exagerări, denaturări, habotnicii, închipuiri, năluciri – toate tulburări psihice din cauze netratate.

De multe ori, “înclinaţia spre mănăstire” nu e de fapt o înclinaţie, ci o infirmitate de adaptare, din cauze organice sau din alte cauze. Adevărata chemare însă nu are nimic cu infirmitatea. Curajul de-a alege liber acest mod de mântuire nu aruncă ponoase pe celălalt mod de mântuire, al familiei. Infirmii văd în mănăstire: vis, uşurare, litanie, – ca să sfârşească în decepţii şi sminteli. Adevăraţii chemaţi văd limpede eroica nevoinţă a desăvârşirii, fără ispita sfinţeniei”, afirma Arsenie Boca.

Călugărul susţinea că viitorii călugări trebuiau verificaţi strict în privinţa moralităţii lor.

„De asemenea e foarte bine să se ştie de la început care e punctul de vedere al fiecărui ins asupra răului. Multe structuri psihice sunt pradă obsesiei răului, a păcatului, a diavolului, manihei asupra trupului şi osânditori ai familiei, – obsesii şi interpretări nesănătoase că obiecte de cugetare, dovedind un climat nesănătos al minţii sau ducând la el. Speriaţii aceştia se dedau de capul lor la nevoinţe care le ruinează amândouă sănătăţile – nu sunt de nici o treabă în mănăstiri. Iar dacă totuşi sunt primiţi, sub influenţa structurii lor, obştea poate ajunge pradă mâncătoriei, lucrăturilor, viciilor, străini la trapeză şi rugăciune, ba chiar duşmani. Infirmii se fixează pe îngustimi neesenţiale Creştinismului, că de pildă pe amănunte de tipic, de calendar (stilismul), chiar de pravilă, îngustimi habotnice, care au pricinuit Bisericii numai supărări”, adăuga Arsenie Boca.

„Întotdeauna se găsesc vieţuitori de mănăstire, dar foarte arareori se nasc povăţuitorii: stareţii şi duhovnicii. Aceştia trebuie să fie minţi luminate, vederi largi, buni cunoscători ai omului, limpezi în doctrină, îmbunătăţiţi în smerenie şi iscusiţi în dreapta socoteală şi, pe deasupra, structuri cu o fericită îmbinare între iubire şi autoritate. Iată rostul şi sarcina povăţuitorilor. Ziduri se pot face uşor Prea Sfinţite, gospodărie la fel, adunare de vieţuitori foarte uşor; – greutatea-i la ales. Căci mulţi par buni, luaţi în parte, dar devin răi adunaţi laolaltă; – devin ceea ce erau de fapt înainte de a veni la mănăstire”, scria duhovnicul.

În finalul scrisorii trimise episcopului Aradului, Arsenie Boca recomanda ca numărul mănăstirilor să fie mai redus, la fel şi al celor care vieţuiesc în aşezămintele religioase.

„Obştile mari, mari din neprevedere, chiar de-ar avea povăţuitori cu calităţi, – cu cât sunt mai mari cu atât au o viaţă mai scurtă. Fiecare ins e o lume de necunoscute. De aceea, a face unire între oameni, chiar puţini, e o dovadă de lucrare dumnezeiască şi, desăvârşit, numai El o poate face. Deci, că încheiere a părerilor: decât realizări sortite decadenţei, sub raportul aşezării, al înzestrării şi al componenţei personalului, mai bine fără ele. Căci pietrele, păstrate aşa: moment de culme al trecutului, grăiesc mai bine conştiinţei poporului, decât realizările prezente fără nădejde. Nu multe mănăstiri, ci puţine: cât mai puţine, dar cu atât mai bune, şi nu prea mari ci cu o cât mai adâncă trăire duhovnicească, neapărat ortodoxă. Amin!“, încheia Arsenie Boca.

Preluare adevarul.ro

Articole similare:

Top