CSM a decis luni să anunțe inspecţia judiciară, privind o posibilă încălcare a independenţei justiţiei prin afirmaţiile publice, cu precizarea că intervenţiile liderilor politici,respectiv Victor Ponta, Varujan Vosganian, Mihai Voicu și Ramona Mănescu, depășesc “limitele de disciplină a discursului public”.
Într-o postare pe blogul personal apar primele reacții ale vicepreședintelui PNL Varujan Vosganian.
“Dragii mei bloggeri, nimic mai măgulitor pentru voi. Blogul nostru este citit cu nespusă atenţie de către instituţiile statului, ba chiar textele sale fac acum obiectul unei cercetări a Inspecţiei Judiciare, cercetare solicitată de nimeni altul decât de Consiliul Superior al Magistraturii! Se spune, în solicitarea CSM, că blogul nostru încalcă “disciplina discursului public”. Primele mele reacţii de nedumerire s-au concretizat în tot atâtea întrebări. Prima întrebare care mi-a venit pe buze când am fost solicitat de jurnalişti în legătură cu această chestiune a fost firească: “Ce e aceea Inspecţie judiciară?”. Am căutat, ca orice cybernaut conştiincios, pe google şi am găsit site-ul inspecţiajudiciara.ro. Am apăsat pe rubrica “atribuţii şi competenţe” şi ce credeţi că scrie? Doar câteva cuvinte: “În curs de redactare”. Aşadar, după ce ne-am lămurit în legătură cu atribuţiile şi competenţele, am cercetat şi restul site-ului şi am ajuns la concluzia că această inspecţie tratează felul în care judecătorii şi procurorii îşi fac treaba. Probabil că rezultatul cercetării Inspecţiei judiciare îmi va fi nefavorabil. Ca judecător ori ca procuror nu-mi prea fac treaba.
A doua întrebare este şi ea legitimă: ce înseamnă disciplina discursului public? În materia disciplinei unui discurs public, mai ales atunci când el apare în formă scrisă, eu cunosc câteva forme de disciplină. Întâi de toate, disciplina gramaticii. În al doilea rând, disciplina pudorii; nu-mi place limbajul obscen. În al treilea rând disciplina convingerilor; scrii despre lucruri în care crezi, fără să te contrazici de la un rând la altul. În al patrulea rând, disciplina argumentelor; eşti pregătit cu dovezi pentru ceea ce afirmi. Şi, nu în ultimul rând, respectul faţă de dreptul preopinentului de a avea propriile opinii. Dacă mai sunt şi alte reguli ale discursului public, poate e bine să le ştim şi noi, ca să nu mai greşim.
Bănuiesc că nemulţumirea Consiliului Superior al Magistraturii se referă la ultimele mele comentarii pe acest blog în care îmi exprim nedumerirea faţă de rapiditatea, să recunoaştem, neobişnuită, cu care Parchetul se autosesizează în legătură cu procesul electoral precum şi cu asemănarea, până la suprapunere, în formă şi în timp, între declaraţiile preşedintelui suspendat şi acţiunile Parchetului General. Ce disciplină a discursului public încalcă aceste declaraţii?
Iată ce înţeleg eu. În România nu ai voie să scoţi o vorbuliţă despre Curtea Constituţională, pentru că asta înseamnă presiune. Nu ai voie să te îndoieşti nicio clipă de justeţea acţiunilor Parchetului General, pentru că asta înseamnă intimidare. Poţi, însă, liniştit să spui că ai fost suspendat de 256 de puşcăriabili care alcătuiesc majoritatea parlamentară, asta e o garanţie că meriţi pe deplin să te întorci la Palatul Cotroceni.
“Mă întreb ce ar fi spus reprezentanţii de seamă ai Uniunii Europene dacă în ţările lor s-ar fi întâmplat ce se întâmplă la noi. Ce ar fi spus un italian, un neamţ sau un portughez, de pildă, dacă preşedintele ţării lor ar fi spus unui chestor: “eu te-am făcut”, de parcă preşedintele ţării este un fel de naş care scoate din buzunarul propriu epoleţii şi stelele cele mari? Sau dacă, după ce preşedintele spune: “nu e bine domnule chestor”, în următoarea zi de lucru chestorul respectiv este chemat la Parchet gata învinuit? Sau dacă, dintr-o premoniţie remarcabilă, chiar imediat după alegeri Parchetul ar cere să fie ascultate convorbirile telefonice ale miniştrii internelor şi administraţiei (!), în speranţa că vreunul din ei va spune măcar o vorbuliţă care ar putea fi interpretabilă? Ce să mai vorbim de faptul că stenogramele au ajuns instantaneu la presa aservită preşedintelui… Dar asta, adică modul în care Parchetul livrează presei prezidenţiale stenogramele utilizate în cercetări, nu interesează CSM, asta nu încalcă nicio disciplină.
În 1898, Émile Zola a fost condamnat la închisoare în urma scrierii unui articol în care acuza atitudinea incorectă, socotea el, a Guvernului şi a justiţiei din vremea sa. Articolul chiar aşa se şi numea “J’accuse!” şi a rămas un reper al spiritului civic pus în slujba adevărului. După câţiva ani, s-a dovedit că, în acea afacere Dreyfuss, Zola avusese dreptate. De atunci, credeam că lucrurile au evoluat în ce priveşte respectul faţă de cuvântul scris, mai ales atunci când el este menit a apăra drepturile civile. Dacă totuşi acest lucru se va fi întâmplat într-unele din locurile binecuvântate de pe acest Pământ, se pare că România, din păcate, nu se numără printre ele.
P.S. Dragi membri ai clubului nostru, sper să nu vă intimideze aceste solicitări ale CSM. Ele sunt menite, mai ales, să dea argumente corului de Casandre care prevestesc lovituri de stat, războaie civile, colapsuri şi expulzări din Uniunea Europeana. Noi nu ne temem”.
