„Sunt ocupat acum. Prietenii mei imaginari au nevoie de mine!”
Am venerabila vârstă de 30 şi ceva de ani şi nu credeam că cineva mă mai poate lăsa fără cuvinte. Ba da, poate! Cine? În special copiii. Cel mai des al meu dar au şi alţii darul ăsta. Pur şi simplu rămân ca bovina la poarta nouă şi mă adun mai greu. După care… râd. Râd mult.
Sunăm la uşă, fii-miu o strigă pe mama familiei cât îl ţine gura. “E şi asta un fel de sonerie… citeste mai mult Vezi sursa