Sãptãmâna Patimilor sau Sãptãmâna cea Mare se trăiește într-o stare de sobrietate și mãreție în același timp, de tristețe, dar și de bucurie, de pocãintã, dar și de nãdejde. Fiecare zi are un înteles și un mesaj foarte clar și adânc.

Primele trei zile se numesc mari și sfinte pentru cã reamintesc sensul eshatologic al Paștelui. A patra zi, joi, marcheazã cea din urmã Cinã a Domnului cu ucenicii Sãi și trãdarea lui Iuda. A cincea zi, vineri, numitã și „Paștile Crucii”, este cu adevãrat începutul Paștelui (Trecere), iar sâmbãtã este ziua în care tristețea este transformatã în bucurie prin omorârea morții, scrie ortodox.md.

Citește și: În prag de campanie OFICIALĂ începe violentul război murdar cu amantlâcuri și imagini ȘOC

Lunea cea mare

„Iatã Mirele vine în miezul noptii și fericitã este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednicã este iarãși cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul sã nu te îngreunezi, ca sã nu te dai morții și afarã de Împãrãție sã te încui; ci te deșteptã strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, pentru rugãciunile Nãscãtoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. (Troparul zilei)

În aceastã zi, se face pomenire de fericitul Iosif, cel preafrumos, și de smochinul ce s-a uscat prin blestemul Domnului.

De astãzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif cel preafrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, nãscut din Rahila – este icoanã a lui Hristos, pentru cã, asemenea lui, și Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul sãu cu treizeci de arginți, a fost închis în groapa întunecoasã a mormântului. Sculându-Se de acolo prin El însuși, împãrãșește peste Egipt, adicã peste tot pãcatul, îl învinge cu putere și, ca un iubitor de oameni, ne rãscumpãrã prin darea hranei celei de tainã, dându-Se pe El însuși pentru noi și ne hrãnește cu pâine cereascã.

Tot în aceeași zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca sã convingã poporul nerecunoscãtor cã are putere îndestulãtoare și spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea sã-și arate puterea Sa de a pedepsi fațã de om, ci fațã de ceva care are o fire neînsuflețitã și nesimțitoare.

Istoria smochinului a fost așezatã aici spre a îndemna la umilințã, dupã cum istoria lui Iosif a fost așezatã spre a ne înfãțișa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadã duhovniceascã este un smochin. Dacã Domnul nu gãsește în el odihnã, a doua zi, adicã dupã viața aceasta de acum, îl usucã prin blestem și-l trimite în focul veșnic.

„Cãmara Ta, Mântuitorule, o vãd împodobitã și îmbrãcãminte nu am ca sã intru într-însa. Lumineazã-mi haina sufletului meu, Dãtãtorule de luminã și mã mântuiește”. (Condacul zilei)

Citește și: BOMBĂ: România poate PARTICIPA la Eurovision/ DOCUMENT

Marțea cea Mare

Aceastã zi ne pregãtește pentru intrarea în cãmara Mântuitorului, cu douã parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) și parabola talanților (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).

Când Domnul se suia la Ierusalim și se ducea la Patimã, a spus ucenicilor Sãi și aceste douã parabole, pentru ca nu cumva cineva trãind în feciorie sã nu se îngrijeascã și de celelalte virtuți și mai ales de milostenie, prin care se vãdește strãlucirea fecioriei.

Pe cinci dintre fecioare le numește înțelepte cãci împreunã cu fecioria au avut și minunatul și îmbelșugatul undelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numește nebune pentru cã, deși și ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeași mãsurã milostenie. Pe când se scurgea noaptea acestei vieți au adormit toate fecioarele, adicã au murit. Cu adevãrat moartea se numește somn. Pe când dormeau ele, strigãt mare s-a fãcut la miezul nopții; cele care au avut undelemn din belșug au intrat cu mirele la deschiderea ușilor, iar cele nebune, pentru cã nu aveau undelemn din destul îl cãutau dupã ce s-au sculat din somn.

Pentru aceasta deci, au rânduit dumnezeieștii Pãrinți pilda celor zece fecioare, împreunã cu cea a talanților, ca sã ne îndemne sã veghem necontenit și sã fim gata sã ieșim în întâmpinarea adevãratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru cã neștiutã este ziua și ceasul sfârșitului vieții.

Dacã vom sãvârși o singurã virtute, cea mai mare chiar, și nu ne vom îngriji de celelalte, și mai cu seamã de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna veșnicã, ci vom fi întorși rușinați. Și într-adevãr nu-i lucru mai rușinos ca fecioria sã fie biruitã de bani.

„La ceasul sfârșitului, suflete, gândind și de tãierea smochinului temându-te, cu iubire de ostenealã lucreazã-l, ticãloase, priveghind și strigând: Sã nu rãmânem afarã de cãmara lui Hristos”. (Condacul zilei)

Citește și: Unul dintre cei mai căutaţi infractori români râde de autorităţi: Ce a postat pe Facebook / VIDEO

Miercurea cea Mare

În aceastã zi, se face pomenire de femeia cea pãcãtoasã (Matei 25, 17-13; Luca 7, 37-50), care a uns cu mir pe Domnul pentru cã lucrul acesta s-a întâmplat putin înainte de mântuitoarea patimã.

Când Iisus s-a suit în Ierusalim și era în casa lui Simon cel lepros, o femeie pãcãtoasã s-a apropiat de El și a turnat pe capul Lui acel mir de mare preț. Pomenirea ei s-a pus în acea zi pentru ca, dupã cuvântul Mântuitorului, sã se predice pretutindeni și tuturor fapta ei cea cu multã cãldurã. Ce-a îndemnat-o oare la asta? Dragostea pe care ea a vãzut cã o are Hristos pentru toți, dar mai cu seamã faptul de acum, când L-a vãzut cã intrã în casa unui lepros. Se gândea deci femeia cã îi va vindeca boala dupã cum l-a vindecat și pe acela. Și într-adevãr Hristos a tãmãduit-o dându-i iertare de pãcate.

„Doamne femeia ce cãzuse în pãcate multe, simțind dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironosițã și tânguindu-se, a adus ție mir mai înainte de îngropare…” (Casiana monahia)

Citește și: TRĂDARE uriașă în PSD: A trecut la PNL și candidează la primărie

Joia Cinei celei de Tainã

„Când mãriții ucenici la spãlarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rãu credincios, cu iubirea de arginți bolnãvindu-se, s-a întunecat … Vezi, iubitorule de avuții, cel ce pentru acestea spânzurare și-a agonisit. Fugi de sufletul nesãțios care a îndrãznit unele ca acestea asupra Împãratului. Cel ce ești peste toți bun, Doamne, slavã Ție”. (Tropar)

Patru lucruri mai prãznuim în aceastã zi: Spãlarea picioarelor, Cina cea de tainã, Rugãciunea din grãdina Ghetsimani și Vânzarea și prinderea Domnului.

Înainte de a începe Cina, Hristos S-a sculat, Și-a dezbrãcat hainele și El singur a spãlat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut sã îl facã pe Iuda sã se rușineze, iar celorlalți sã le aducã aminte sã nu umble dupã întâietãți: „Cel care vrea sã fie întâiul sã fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35), dându-Se El însuși pildã. La sfârșitul mesei aduce vorbã și despre vânzarea Lui. Dupã puțin timp, luând pâinea a zis: „Luați mâncați”; la fel și paharul, zicând: „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta sã o faceți întru pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).

Dupã aceea, arãtându-Se om, spune ucenicilor: „Întristat este sufletul meu pânã la moarte” (Matei 26, 38) și S-a rugat în Grãdina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda cunoștea locul și, luând câțiva soldați, a venit sã-L prindã. A fost prins și dus la Ana, la Caiafa, și în cele din urmã la Pilat. Acum Petru se va lepãda de trei ori de Hristos, tãgãduind cã-L cunoaște. Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.

Citește și: Francezii au publicat imaginile cu un TERORIST care se DETONEAZĂ / VIDEO ȘOCANT

Vinerea Patimilor

În această zi, se pomenesc sfintele și mântuitoarele și înfricoșãtoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunãvoie pentru noi. Se mai face încã pomenire de mãrturisirea mântuitoare fãcutã de tâlharul recunoscãtor care a fost împreunã cu El.

Biserica numește Patimile Domnului: sfinte – pentru cã Cel ce le-a rãbdat este Sfântul Sfinților, sfințenia însãși; mântuitoare – pentru cã ele sunt prețul cu care Domnul a rãscumpãrat neamul omenesc din robia pãcatului; înfricoșãtoare – pentru cã nu poate fi ceva mai înfricoșãtor decât ocara pe care Fãcãtorul a rãbdat-o de la fãptura Sa.
În aceastã zi nu se sãvârșește Liturghia pentru cã însuși Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru cã Mirele s-a luat de la noi. (Matei 9, 15). Se fac numai ceasurile împãrãtești care ne pun înainte nemãrginita smerenie a Domnului, Crucea cea dãtãtoare de viațã și credința tâlharului.

Seara sãvârșim Denia Prohodului Domnului, care este ultima treaptã a tânguirii pentru Hristos, înainte de Învierea Sa. Se înconjoarã de trei ori biserica cu Sfântul Epitaf – semn al celor trei zile petrecute în mormânt.

„În mormânt, Viațã, pus ai fost, Hristoase, și s-au spãimântat oștirile îngerești, smerirea Ta cea multã preamãrind”. (Starea întâi – Prohodul Domnului)

Sâmbãta Mare

În aceastã sfântã zi, prãznuim îngroparea dumnezeiascã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricãciune, a fost mutat spre viatã veșnicã.

Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul trup al Domnului, l-a îngropat în mormânt nou, punând o piatrã mare la intrarea lui:
„Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãșurându-l și cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”. (Tropar)

Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt iar cu sufletul lui curat și dumnezeiesc Se pogoarã în iad. Sufletul a fost despãrțit prin moarte de trup și l-a dat în mâinile Tatãlui. Și-a dat și propriul Sãu sânge, preț de rãscumpãrare pentru noi. Trupul Domnului a suferit și despãrțirea sufletului de trup, dar nicidecum stricãciunea în înțelesul unei putreziri a trupului.

Dupã-amiazã sãvârșim Liturghia Sfântului Vasile unitã cu vecernia.

„Sã tacã tot trupul omenesc și sã stea cu fricã și cu cutremur și nimic pãmântesc întru sine sã nu gândeascã, cã Împãratul împãraților și Domnul domnilor merge sã se junghie și sã se dea spre mâncare credincioșilor. Și merg înaintea lui cetele îngerești cu toatã cãpetenia și puterea , heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, fețele acoperindu-și și cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia”. (Heruvic)