În acest timp, Roua era tot mai uşoară şi urca tot mai sus. Pârul ei despletit îi învăluia corpul şi rochiţa umflată de vânt o ajuta să urce mai repede, tot mai sus şi tot mai sus. Urcând aşa, Roua simţi că-i este frig. Se ghemui dar frigul era tot mai mare. Simţea că se îngreunează de parcă i-ar fi atârnat cineva pietre de picioare. Se uită împerjur şi văzu că ajunsese într-un palat plin cu apă şi în ce parte voia să pună piciorul sau să întindă mâna, dădea numai de apă. Era palatul lui Nor Cenuşiu. Nici n-avu timp să se dumirească că se și deschi… citeste mai mult