Un album cu fotografii de Dinu Lazăr poate ieşi sub semnul unui inedit paradox: ar putea să ne placă, încă înainte de a-l deschide – pentru că Dinu are această aureolă, care îl precede, de ochi care dezvăluie, descoperă, inventează – dar, în acelaşi timp, poate să ne incite la o oarecare neîncredere, pentru că ne întrebăm, totuşi, dacă miracolul este repetabil.