În manuscrisul 2275, fila 56, din Biblioteca Academiei, Eminescu face următoarea precizare: „În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul K. povesteşte legenda luceafărului. Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului de pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric: dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”