“Pentru a înÈ›elege mai limpede ridicolul care se naÈ™te odată cu crearea unor comisii în lanÈ› pentru examinarea unui fapt instalat din prima clipă în evidență, să luăm următorul exemplu. Un om cade în plină stradă ciuruit de optzeci È™i cinci de gloanÈ›e. După primul moment de panică, lumea se apropie È™i constată că omul e cât se poate de mort. Desigur, e necesar, pentru ca episodul final al funeraliilor să aibă loc, un raport al poliÈ›iei È™i constatul medicului legist. Cum ar arăta însă cazul celui ciuruit, dacă lucrurile ar urma cursul plagiatului nostru? El n-ar mai fi înmormântat niciodată. Noi È™i noi comisii de medici legiÈ™ti È™i mereu alte echipe de poliÈ›iÈ™ti vor fi chemate să stabilească moartea celui ciuruit. Și asta cu atât mai abitir cu cât cel mort, deÈ™i mort, ar fi întrebat dacă este mort È™i, culmea!, din noua dimensiune în care s-ar afla, a morÈ›ii pure (asta în raport cu dimensiunea în care ne aflăm noi), ar susÈ›ine că nu este mort. Putrezind È™i rămânând cu vremea un simplu schelet, el ar continua să fie cercetat de diferite comisii care se vor disputa asupra stării lui”, scrie Gabriel Liiceanu, pe contributors.ro.


