„Recentele discuții despre cine reprezintă România la Consiliul European sunt, în primul rând, o dovadă despre cât de puțin pregătiți suntem să ne asumăm statutul nostru comunitar. Nu e deci de mirare influența aproape zero a României în UE, când nici măcar regimul general al responsabilităților în privința afacerilor europene nu e stabilit.
Să privim așadar reprezentarea României la Consiliul European din perspectiva unui prim demers, mai vizibil, de normalizare a comportamentului statului român în relația cu Europa.
Aș începe subiectul cu o punere în contextul european. Din cele 20 de republici câte numără Uniunea (lăsăm la o parte cele 7 monarhii, reprezentate firesc de primul-ministru), doar trei, cu excepția României, sunt reprezentate de Președinți în Consiliu: Cipru, republică prezidențială, Franța, republică semi-prezidențială clasică și Lituania. Țări cu un regim politic asemănător României, că e vorba de Austria, Bulgaria sau Polonia, sunt toate reprezentante la Consiliu de către primul-ministru.
Dacă tot analizăm contextul european și având în vedere similitudinile de regim politic, ce s-a întâmplat în Polonia cu participarea la Consiliul European ar putea să ne servească drept exemplu. Acolo, conflictul dintre Președnte și primul-ministru a fost în cele din urmă soluționat, în 2009, de către Tribunalul Constituțional. Decizia pune accent pe cooperarea dintre puterile statului, dar arată că „primul-ministru reprezintă Polonia la reuniunile Consiliului European, unde prezintă mandatul agreat”. De asemenea, participarea Președintelui Poloniei la o reuniune a Consiliului European necesită cooperarea cu Primul-ministru și cu ministrul competent, în ideea asigurării unei poziții unitare a statului polonez.
Personal, împărtășesc opinia potrivit căreia instituția participantă trebuie determinată în raport de ordinea de zi a Consiliului European; cu alte cuvinte ar trebui să participe instituția – Președintele sau Primul-Ministru – în raport de problemele și de atribuțiile fiecăruia. Calitatea de reprezentant al statului pentru Președinte nu legitimează ab initio participarea, după cum calitatea de gestionar al treburilor interne și externe pentru Guvern nu justifică o astfel de participare. Participarea trebuie determinată în concret, prin raportare la atribuții și probleme.
Este însă necesar să privim, din prisma interesului strategic al României, mai departe de tensiunea aparentă dintre Guvern și Președinte. Dincolo de problema reprezentării și a mandatului participării, există nevoia obiectivă și imperioasa a unei politici externe coerente, articulate și eficiente, într-un moment de transformări și evoluții structurale la nivel regional, european și global. Dincolo de competiția politică și democratică firească, România nu își poate permite un conflict politic prelungit în zona strategiei sale de politică externă și de securitate națională. Dincolo de discuția pedantă și politizată a argumentelor juridice și constituționale, politic lucrurile sunt clare; președintele Băsescu nu mai dispune de majoritatea și Guvernul pe care s-a obișnuit să le domine copios și necondiționat.
Trebuie să se acomodeze la o situație și la un guvern diametral opuse instinctului său dominator. Noua majoritate dispune de instrumentele de a-l izola și goli pe Președinte de substanță și instrumente politice. Dacă vrea să mai conteze, Președintele – jucător trebuie să se adapteze noii realități. Dacă nu, chiar cu dreptatea formală de partea sa, va pieri pe limba lui”, scrie Mircea Geoană pe blog.
