La țară, bunica avea un butoi în curte, bătrân, înalt și gros. Eu îi ziceam ”burtoi”. Acolo turna strivitura de struguri și-mi spunea că trebuie să așteptăm să se facă vin. Pentru mine asta era de neînchipuit: pândeam, cu urechea lipită de doagele de lemn, semnele transformării – eram sigură că în butoi, după ce îl închidem bine, începe un proces secret și minunat, dincolo de noi, unul în care strugurii se vorbesc între ei, se dau de câteva ori peste cap și se transformă în lichidul întunecat de mai târzu, din paharele musafirilor. Din joaca mea pri… citeste mai mult