Nici acum nu am idee de ce am meritat ca, într-o bună zi, ei – titanul, meşterul, genialul – să îmi ceară la modul amical-serios să-i spun “Mircică”. Mi se pare şi acum cu totul obraznic ca eu – în esenţă un mucos pe lângă el – să-l strig pe Mircea Albulescu cu mult prea familiarul diminutiv. De la bun început am îndulcit totul cu un “nenea Mircică” pe care l-a acceptat după destule insistenţe. De dragul lui şi de dorul lui – pentru că deja mă simt mult mai singur în lumea asta fără busolă –, dragi femei, am să vă scriu despre un lord al scenei,
Stiripesurse.ro
