DE LA CINEMA APOLLO LA POST-LE CINEMACinema Parc era la doi pași de casa părintească. De fapt, era adevărata mea casă. La 6 ani, vedeam aici și două filme pe zi. Parc era bona mea, sursa mea de magie și povești de ‘noapte bună’. Vedeam filme sovietice, indiene, Superman, orice, tot! La Piedone se zguduia de râs sala arhiplină. Lumea uita de foame, de Ceaușescu și de scaunele incomode. Am retrăit recent senzația la comedia Două Lozuri, la Timis (ultimul cinematograf funcțional, din 13 cate a avut orașul in anii ’80). Aplauze dupa replici, hohote molipsitoare si aer