Cu siguranță japonezii au un cuvînt pentru așa ceva. Starea de dureroasă impermanență a existenței. Trăirea plăpîndă, care dispare imediat ce ți-ai luat atenția de la ea. Guști o mîncare. Are un gust. De cele mai multe ori, de sperat, gust bun. Îl rostogolești prin cerul gurii. Îl apreciezi. Te bucuri de el. Înghiți. Gustul trece. Parcă n-a fost nicicînd. Te uiți la zborul rîndunelelor pe cer. Le urmărești cu privirea, cum fac eu chiar acum, tastînd în orb, doar din degete, uitîndu-mă după ele pe cer. Le admir. Ce volte! Ce curgeri firești! Cîtă naturalețe… citeste mai mult