“Democraţia pare a fi un concept extrem de flexibil. Aşa, în general, el înseamnă puterea (voinţa) poporului (demos) exprimată în decizii politice sau juridice. În relaţiile internaţionale, el s-a tradus, în diferite epoci, în forme diferite – exprimând manifestarea de voinţă a unui popor asupra altor popoare – pax romana, pax germanica, pax americana etc.!
Dacă în vremea Uniunii Sovietice, democraţia însemna, în primul rând, „puterea sovieticilor” (şi, desigur, electricitatea), formele moderne de democraţie exprimă voinţa superioară a unor aleşi din alte părţi ale globului transmisă unui popor şi exprimată public prin diverse organe.
Astfel, democraţia în ţara noatră nu înseamnă, cum aţi putea crede, manifestarea voinţei suverane a poporului exprimată, de explemplu, la un referendum, ci, ceea ce crede, în numele poporului şi spre binele său, Curtea Constiţuţională. Aceasta este forma modernă a democraţiei reprezentative.
Veţi spune, poate, că valorile democratice au devenit un fel de produse cu valoare internaţională, transmisibile, în lume, cu titlu gratuit sau contra cost. Poate… Am mai scris, spre exemplu, despre cele trei faze ale utilizării strategiei „condiţionalităţii democratice” în politica externă americană.
Iată ce scrie, de exemplu, Ralph Nader – de şase ori candidat la Casa Albă – în l’ Express (8-14 august 2012): „E bine că Hillary Clinton promovează valorile noastre democratice în străinătate dar ar trebui mai întâi să le aplice acasă”. Nu pot să mă pronunţ, cu atât mai mult cu cât declaraţia lui Nader este desigur legată şi de contextul electoral american din aceste luni.
Dezvoltând însă acest subiect, mie mi-a atras atenţia, în mod deosebit, disputa care a existat între Donald Rumsfeld şi Condoleezza Rice în legătură cu acţiunea de urmat în Irak sau în Pakistan, prin prisma utilizării presiunilor pentru drepturile omului şi democraţie. Rumsfeld considera, spre deosebire de dna. Rice, (vezi volumul său de memorii Known and Unknown, 2010, p. 717) că strategia SUA nu trebuie să fie aceea de a crea în Irak „o democraţie prosperă ceea ce ar fi fost de dorit dar în afara capacităţii de acţiune în timp limitat a SUA”. În schimb, ţinând seama de faptul că Irakul urma să rămână, în următorii ani, cu un anumit nivel de violenţă, tensiuni etnice şi o infrastructură economică precară, ar fi fost mai util pentru SUA să încerce să limiteze aceste riscuri şi să dezvolte abilităţile irakiene astfel încât să-şi rezolve ei înşişi, în timp, problemele şi să nu mai reprezinte un risc de securitate în zonă.
Pentru al doilea mandat al său, preşedintele Bush se angajase „să elimine tirania din lume” – un obiectiv foarte ambiţios! Rumsfeld sesizează că această strategie, bazată pe „retorica” democraţiei a creat mai multe probleme decât a rezolvat, „în loc să punem ţările în categorii – bune sau rele, democratice sau ne-democratice, pro-drepturile omului sau anti-drepturile omului – am considerat, spune el, că e mai bine să împărţim ţările în funcţie de direcţia în care se îndreaptă”. Cam aşa cred şi eu…
După ce în 2005, „Condi” Rice a fost numită secretar de stat, povesteşte Rumsfeld (vezi pag. 632-634, din memoriile sale) ea a încercat să îl determine pe preşedintele Pakistanului, Pervez Musharaff, să ia anumite măsuri „democratice”, inclusiv să renunţe la uniforma militară pe care o purta, ceea ce a dus însă la diminuarea autorităţii sale şi, în final, la schimbarea sa dar şi a condiţiilor de luptă împotriva talibanilor. „M-am întrebat –mai spune fostul secretar american al apărării – dacă era problema oficialilor SUA să dicteze ce fel de haine să poarte Musharaff la slujbă”. (pag 633)
Să nu mă întrebaţi despre ce a discutat, recent, la Bucureşti, domnul Gordon, trimisul Secretarului de Stat american – sau despre ce „haine” să poarte referndumul – pentru că nu ştiu…”, scrie Adrian Năstase pe blog.
