Să-ţi fie ruşine, Gabriel Oprea! Nu cu zeci de morţi ştergi urma unei alte morţi

Analisti / Jurnalisti Politici

31.10.2015

Autor: Roxana Popa

27 de morţi. 140 de răniţi. La asta m-am oprit când am rămas fără putere. De mult nu mi-a mai fost atât de teamă să privesc o ştire. Să privesc în gol un contor al morţii dat peste cap de la o clipă la alta. E greu să numesc asta o tragedie. Aproape imposibil. Un univers care se prăbuşeşte în faţa mea, fără să îmi lase nimic de ales.

Sute de oameni morţi, arşi, resuscitaţi, căraţi cu tărgile în toate părţile, călcaţi în picioare, ridicaţi, lăsaţi fără suflare. Numere de telefon de urgenţă. Val de apeluri pentru donare de sânge. Oameni care îşi caută prietenii pe Facebook, în speranţa că îi vor mai găsi încă vii. Zeci de ambulanţe, sirene. Sute de halate albe, albastre. Disperare în ochii multora. Spre asta privesc deja de câteva ore. Spre tragedia din Clubul Colectiv din Bucureşti, locul de unde, în noaptea asta, pare să vină Apocalipsa.

E greu să înţelegi ceva dintr-o asemenea realitate. E greu să ai puterea să te răfuieşti acum cu moartea, cu destinul, cu viaţa. E greu să îi mai spui ceva chiar şi lui Dumnezeu. Privesc înmărmurită în jurul meu, în clipele astea în care eşti sigur că viaţa ţi-e dată doar ca sa înţelegi cât de mic eşti. Şi cât de fără sens e tot ce faci. Şi cât de fals e să crezi, chiar şi pentru o clipă, că poţi schimba ceva. Că poţi mişca măcar puţin lucrurile în jurul tău.

Realizezi, acum, cât de tare te păcăleşti cu momentele acelea clasice şi banale în care îţi spui cu tărie că îţi iei destinul în propriile mâini. Că ştii tu cel mai bine cum merge treaba în lumea asta. Cum să-ţi faci o cale în viaţă. Cum ai să reuşeşti. Că, da, toate depind de tine în jur. Cum ştii tu exact unde eşti şi unde vei ajunge. Că s-ar alege praful de lumea asta. Noroc de tine. Că s-ar prăbuşi şi aia, şi aia, şi aia. S-ar prăbuşi pe naiba! S-ar prăbuşi, dar doar în mintea ta de om lăsat cine ştie de ce pe pământ.

Privesc cu spaimă ştirile. În minte îmi năvălesc toate supărările şi frustrările adunate în treizeci şi de ani. Îmi vin în minte şi toate nenorocirile din ţara asta. Şi toate întrebările la care nu am găsit răspuns. Ce, naiba, caută un show cu artificii, cu flăcări într-un club cu sute de oameni în el? Ce club e ăsta şi cine i-a dat toate avizele şi avizuţele ca să existe printre noi? Ce şpăgari nenorociţi or fi închis ochii la toate neregulile care au dus la atâţia morţi şi răniţi?

De ce nu avem şi noi o ţară normală în care acum, în momentele astea îngrozitoare, să fim siguri că avem spitalele moderne care apar pe toate hârţoagele politrucilor care au ajuns miniştri ai Sănătăţii şi n-au făcut nimic? Că nu suntem depăşiţi de o sută şi ceva de răniţi. De ce nu avem o ţară în care să ştim sigur că sărmanii aceia arşi de vii nu sunt împărţiţi între Dumnezeu mai ştie câte spitale, într-o mobilizare generală care a pierdut încă de la început lupta cu zeci de suflete. De ce nu avem o ţară în care cei care ar trebui să îi salveze acum pe răniţi, care ar trebui să gândească acum planul acela în amănunt de readus printre vii zeci de suflete în agonie, să fie chiar capabili să o facă?

Privesc cu teamă ştirile. Generalul Oprea apare pe ecrane. Se cere primul la microfon. Abia îndrugă câteva cuvinte. Ceva despre o celulă de criza. Despre Parchet, care a început ancheta. Despre cum l-a informat el pe domnul preşedinte de tragedie. Şi cam atât. Atât e în stare să ne spună vicepremierul pe securitate naţională despre cum mobilizează el, ca un adevărat general cu infinite stele, cuprins de interesul naţional, o tragedie a ţării lui. Pleacă clipind aproape fără sens spre un spital, spre altul.

Vizite-fulger printre răniţi, prin camere de gardă, toate încheiate cu un discurs din care nu înţelegem nimic din ce se întâmplă cu oamenii aceia pentru care ne rugăm să mai fie printre noi. Generalul Oprea se vrea mereu la microfoane, se vrea văzut pe ecrane. Repetă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată despre cum l-a informat el şi doar el pe domnul preşedinte despre nenorocire. Cam asta e tot ce poate să ne spună. Vorbe goale de mercenar. Un militar de duzină pentru care ţara asta n-a meritat un cuvânt aproape o săptămână în care l-a aşteptat să spună ceva, orice, despre de ce i-a trebuit lui coloană oficială. Un general-ministru călare acum pe microfoane, ca într-o goană smintită pornită prin minţile unui întreg popor, pentru a îngropa cu zeci de morţi sfârşitul unui poliţist.

27 de morţi. 184 de răniţi.

Sursa: Comentariu – Ramona Ursu pe blogul personal de la adevarul.ro