Parcă o și văd, fericită că poate să-și ridice mâna un pic mai sus ca ieri, forțându-se să-și facă exercițiile la geam, în salon. Palma ei, degetele lipite, zâmbetul acela care restabilea ordinea în univers. Nu înțelegeam mare lucru, deși fuseseră cele mai urâte zile din viața noastră, a mea și a tatei. Stăteam singuri acasă și mâncam numai mezeluri cu pâine și cartofi prăjiți, cumva stingheriți unul de prezența celuilalt, așteptând să se întoarcă mama de la spital, ea era omul nostru de legătură, motivul pentru care locuiam în același apartament și… citeste mai mult