Eu, ce-am urcat Iubirea, crezând că-n vârf aşteaptăUn Rai pustiu sau moartea, cuminte ca un sfânt,Am ameţit o clipă, pe cea din urmă treaptăCând mi-am întors, din nouri, privirea spre pământ.În urma mea cuvântul, mai greu decât o stâncă,Crescut în loc de aripi, pe omoplaţii goi,S-a prăbuşit din slavă-n prăpastia adâncă,Târându-ne prin neguri şi-uitare pe-amândoi.Când m-am prezit la poale, scrutând nemărginirea,Cu sufletul asemeni cu îngerii, uşor,Am implorat osânda de a urca IubireaPrecum Sisif – zadarnic, de alte mii de ori,  Căci fără tine-… citeste mai mult