Statutul omului de „super-prădător unic” în regnul animal este explicat pe larg într-un studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea Victoria din Canada, publicat joi în revista Science.

Această analiză ştiinţifică realizată pe baza unor date globale a subliniat caracterul nemilos al practicilor de vânătoare folosite de oameni şi impactul pe care acestea le au asupra vânatului.

Studiul a arătat faptul că, în general, oamenii elimină populaţiile adulte de peşti de 14 ori mai repede decât o fac animalele marine.

Pe uscat, oamenii ucid specii carnivore din vârful lanţului trofic, precum urşi, lupi şi lei, de nouă ori mai repede decât rata de autocanibalism înregistrată în rândul acelor specii.

Dar, probabil, observaţia cea mai uluitoare făcută de acest studiu, spune Chris Darimont, coordonatorul cercetării, vizează felul în care oamenii se concentrează pe uciderea prăzii adulte.

Acest detaliu reprezintă o diferenţă majoră în comparaţie cu ceea ce se întâmplă în restul regnului animal, în care reprezentanţii tineri dintr-o specie sunt aceia care sunt cel mai des vânaţi.

Fenomenul poate fi explicat parţial prin instrumentele pe care vânătorii umani pot, în exclusivitate, să le folosească.

Oamenii pot să doboare pradă adultă cu un cost minimal şi să obţină astfel o recompensă maximală, pe termen scurt, a explicat profesorul Darimont de la Universitatea Victoria din Canada.

„Tehnologia avansată de ucidere îi scuteşte pe oameni de folosirea vechilor metode de vânătoare, care erau periculoase”, a spus coordonatorul studiului.

„Vânătorii capturează mamifere cu gloanţe şi peşti cu cârlige şi plasă. Îşi asumă un risc minimal în comparaţie cu prădătorii non-umani, în special faţă de carnivorele terestre, care sunt adeseori rănite în timp ce vânează şi care duc, din acest punct de vedere, o viaţă periculoasă”, a adăugat el.

Această concentrare a oamenilor pe vânat adult şi de talie mare declanşează extincţii ale speciilor, alături de o modificare a modelului evolutiv către specii de peşti mai mici, întrerupând totodată lanţul trofic global.

Profesorul Tom Reimchen, coautor al studiului, a utilizat o analogie financiară pentru a explica mai bine consecinţele dăunătoare ale vânătorii ţintite pe populaţiile adulte.

Tom Reichman spune că adulţii reprezintă „capitalul reproductiv” al unui biosistem – echivalentul unui capital ţinut într-un cont bancar sau într-un fond de pensie. Profesorul canadian consideră că oamenii comit o eroare majoră atunci când „mănâncă” din acel capital, în loc să trăiască din „dobândă” – exemplare tinere, pe care majoritatea speciilor le produc în număr colosal de mare, tocmai pentru că orice specie se aşteaptă ca un procent însemnat din totalul puilor să fie sortiţi pieirii încă de la naştere, prin vânătoare, foamete, boli şi accidente.

Preferinţa oamenilor pentru pradă adultă nu este o strategie sustenabilă pe termen lung, potrivit principiilor fundamentale ale biologiei. „Într-un număr copleşitor de cazuri, pe măsură ce peştii se maturizează, ei devin mai fertili. Produc mai multe icre, au mai mulţi pui, şi, de fapt, în multe cazuri, mulţi dintre acei pui au şanse mai mari să supravieţuiască şi să se reproducă la rândul lor”, a explicat profesorul Darimont.

„Aşadar, când un prădător vizează segmentul matur, reproductiv, dintr-o specie şi, în special, animalele cele mai fecunde din acele populaţii, ei diminuează considerabil capacitatea reproductivă a populaţiilor respective”, a mai spus acesta.

În mediul lor natural, populaţiile de prădători scad atunci când prada este puţină. Tehnologia i-a ajutat pe oameni să depăşească această condiţionare.

Cu toate acestea, măsurile standard de conservare din zilele noastre au la bază noţiunea potrivit căreia puii trebuie scutiţi şi lăsaţi în libertate, pentru a asigura un număr robust de animale pentru generaţiile următoare. Plasele de pescuit sunt adeseori realizate pentru a sprijini în mod special această abordare.

O abordare inversată ar ridica o serie de dificultăţi, însă există deja soluţii tehnice pentru astfel de probleme.

„Există capcane care definesc intrarea într-o plasă de pescuit, care exclud cu uşurinţă peştii dincolo de o anumită mărime – cu alte cuvinte, evită capitalul reproductiv”, a spus profesorul Reimchen.

În ceea ce priveşte cotele de pescuit şi vânătoare, acestea ar trebui calculate cu mai mare atenţie, pentru a corespunde cu numerele de animale vânate de prădătorii lor naturali, au spus cercetătorii canadieni.