Am revăzut (nu mai ştiu a câta oară) Stalker / Călăuza, filmul care – încă de la prima vizionare, în 1982 – avea să fie o piatră de hotar pentru mine, ca cinefil. Pentru strania combinaţie între formă şi fond, pentru “cum” şi “ce” comunică. Mai mult decât în alte filme, aici Tarkovski şi-a propus (şi a izbutit) să se joace cu răbdarea multor spectatori, să le …
Stiripesurse.ro
