Am ajuns pentru prima oară la Nisipurile de Aur în 2002. Era o perioadă în care dacă îi spuneai unui român să se ducă pe litoralul bulgăresc, riscai și o palmă că faci mișto de el. „Cum să merg eu la desculții aia?”. Nici eu nu m-am dus că am vrut, ci fiindcă acolo se organiza o întâlnire anuală pentru compania la care lucram. Când am auzit de Nisipurile de Aur, mi-aduc aminte, unii au strâmbat din nas, dar, până la urmă, ce aveai să zici – era sarcină de serviciu și oricum totul era plătit de ei. Așa că ne-am îmbarcat în trei autocare spre Nisipurile