Moș Neculai zace pe pat de lemn, cu așternut de paie, iar aerul este irespirabil. Durerile îl fierb. Își dorește să fie iarnă, iar gerul să-i înghețe junghiurile, parcă-L bate Dumnezeu cu ciulini și cu urzici peste tot. Barba albă, podoaba lui de altădată, îi atârnă ca un blestem, iar în ea se încâlcesc bale și paie.-Ohooo, oameni buni, acum sunt mai bine! Sunt mai bine, până acum scuipam jos, acum scuip pe mine…Când îl apucă furia, îi vine să tragă de barbă să o zmulgă din rădăcină, dar mâinile, vreascuri pe jumătate putrezite, nu îl ascultă.-Tinco,