Confesiunile lui Cristian Sima, brokerul fugar, fost președinte al Bursei SIBEX și proprietarul casei de brokeraj WBS Holding, revin. Noi povești legate de Frații Becali, Gabi Marin, patronul Omnilogic, cum au încercat românii să-i înșele pe bancherii elvețieni.

Citeşte şi; Gigi Becali revine în politică: Planul revoluţionar cu care vrea să-l îngenuncheze pe Cioloş

”Era noiembrie 2002. Firmele mele de brokeraj, WBS România şi WBS Holding, mergeau unse. Nimerisem prăbuşirea pieţei americane a dot comurilor, acţionarii erau mulţumiţi, câştigurile erau spectaculoase. La acea vreme, nu deţineam majoritatea acţiunilor la firma pe care o înfiinţasem în British Islands. Aveam două grupuri de acţionari care se băteau între ei pentru a prelua controlul. Unul de sorginte româno-suedeză, format din manageri ai lui Ericsson România, şi unul format din acţionari occidentali italieni, francezi, belgieni şi americani. Eu, cu cele 30 de procente deţinute, încercam să fac tampon într-un război al lăcomiei. Acţionarii de la Ericsson aveau alte interese decât cele de a face firma să crească. Încercau să folosească WBS şi mai ales lichiditățile sale pe post de bancă pentru afacerile IT pe care firma suedeză le avea cu statul român, mai ales pentru Afacerea 112, care era la acea vreme singura afacere de peste 100 de milioane de dolari din guvernarea Năstase. Deşi Ericsson România era condusă de un suedez, Thomas Lundin, sforarul-şef era directorul general Toni Petrescu.

Citeşte şi: Un liberal îi face praf pe Dragnea şi Ponta: ‘Unde sunt banii’
Toni Petrescu era un tip care adusese Ericsson în România şi care făcuse deja câteva milioane bune din afacerile cu statul român. Omul trecuse deja la etapa a doua, nu mai voia să se murdărească în discuţii cu guvernanţii despre şpăgi şi modalităţi de a le livra, drept urmare îşi luase un „delivery boy”, în persoana lui Bogdan Chirieac, supranumit şi „Dom’ Profesor-valiză” pentru că ştia când şi unde să livreze valizele şi, mai ales, unde să ungă mai mult sau mai puţin, astfel încât contractele cu statul să ajungă la persoanele decidente. Chirieac şi redacţia ziarului „Adevărul” (o bună parte din ea) practicau şi şantajul cu articole critice sau laudative în funcție de necesităţi. Aceștia puteau aduce orice ministru sau om de afaceri să intre în sistemul de şpăgi şi influențe. Toni Petrescu se ocupa deja doar de crearea logisticii pentru câştigarea contractelor, partea murdară căzând în sarcina jurnaliştilor de casă.

Citeşte şi: Avertisment de la meteorologi: Ce se întâmplă cu vremea

Petrescu era deja la un nivel de bunăstare, că se ocupa doar de propria-i imagine. Îşi ascundea calviţia sub o perucă berlusconiană de mii de dolari, avea deja amantă tânără, pe care reuşise s-o doteze cu un Peugeot 306, cu opţiuni mai scumpe decât maşina însăşi şi, ca orice român ajuns, voia să fie sponsor în fotbal, dar discret, din umbră. Cum deja becalienii, borcienii, coposienii şi rudele lui Dincă (Badea, ginerele lui „Ion-Te Leagă”) puseseră mâna pe echipele mari din Bucureşti, lui Toni Petrescu îi rămăsese doar invenţia lui Gino Iorgulescu, F.C. Naţional, fostul Progresul. Gino era cel mai alunecos personaj din fotbalul românesc al vremii. Nu avea niciun ban, dar avea echipă şi mai câştiga şi meciuri internaţionale. Gino reuşea perfect să împace şi capra şi varza, avea acces şi la noii îmbogăţiţi şi la fraţii Becali, fără de care nu se tranfera niciun jucător de fotbal mai de doamne-ajută.

Citeşte şi: ‘Lovitură’ pentru DNA: UN PSD-ist vrea să facă o schimbare crucială în Constituţie

Cum Toni Petrescu şi amicii săi din conducerea Ericsson, inclusiv Chirieac, controlau cam 30% din acţiunile WBS, aveau implicit ușa mereu larg deschisă în birourile mele.

Mă trezesc deci în noiembrie 2002, cu Petrescu şi Gino Iorgulescu în birou la mine, cu o problemă urgentă. F.C. Naţional jucase cu o zi înainte un meci la Paris cu PSG în Cupa UEFA. Echipa era încă la Paris în hotel, blocată pentru că nu putea să plătească cheltuielile făcute în Franţa, care se ridicau la vreo 20.000 de euro. Hotelul chemase poliţia şi se preconiza un scandal deloc plăcut pentru Gino. Ideea era ca eu să plătesc factura de la Paris, având o carte de credit ce putea face această plată fără probleme şi, în schimb, să devin sponsor la F.C. Naţional, cu posibilitatea de a-mi pune sigla www.wbs.ro pe tricourile echipei. Cum nici fotbalul nu-l suportam în general şi cu atât mai puţin lumea fotbalului românesc (dar cum nu puteam să-mi refuz un acţionar ce-mi controla 30% din acţiuni), am ajuns la un compromis. Am plătit cu cartea de credit datoria de la hotelul parizian, dar doar ca împrumut către Gino Iorgulescu, iar în caz că Gino nu va returna banii firmei, îi voi recupera de pe contul personal al lui Toni Petrescu. În plus, cum nu ceream nicio dobândă, F.C. Naţional va juca cu „www.wbs.ro” pe spate tot restul sezonului, deci până prin iunie.

Detalii aici: Premierul CEDEAZA în fața Bisericii. Asigurări pentru Patriarh că robinetul cu bani nu e închis

Evident că Gino nu mi-a înapoiat niciodată banii, drept urmare i-am recuperat de pe contul privat al lui Toni Petrescu. Povestea începe însă abia aici. În acea perioadă, lucrând foarte mult în bursele americane prin BSI Lugano, am ajuns să am multe relaţii de afaceri cu directorul general Brianti, mare fan al lui Internazionale Milano, care îşi dorea atât locuri în loja oficială, cât şi pe Ioan Becali ca viitor client al băncii, având senzaţia că Becali ar fi un fel de Luciano Mogi de dimensiuni reduse.

I-am promis, deci, că-l voi aduce în bancă pe Giovanni Becali, dar că nu mă voi implica deloc în relaţia ce se va crea între el şi bancă.

Întors la Bucureşti, l-am abordat pe Gino Iorgulescu, care mă curta puternic, sperând să-i dau banii împrumutaţi ca sponsorizare. Mi l-a adus şi pe Walter Zenga client, Walter câştigând la mine peste 100% şi purtându-mi şi astăzi un respect incomensurabil.

Vezi și:Guvernul Cioloş pune la zid Biserica Ortodoxă: Să ia bani din fonduri europene

Astfel am ajuns să-i cunosc pe fraţii Becali, la restaurantul lor „Doi cocoşi”, unde se făceau şi se desfăceau meciurile din campionatul diviziei A. La acea vreme, cu toată priceperea sa în a face rost de bani, cu toată umilinţa dusă la paroxism pe care o afişa public Gino, şi el, şi F.C. Naţional erau datori vânduţi. Singurul său activ vandabil era jucătorul Ovidiu Petre. Vorbind cu BSI şi cu alţi şmecheri din lumea fotbalului occidental, am descoperit că un jucător se poate pune gaj ca o casă pentru a obţine un credit. Mai mult chiar, BSI avea o divizie a băncii specializată în afaceri de genul ăsta.

Cum eu aveam nevoie de Brianti şi BSI, Gino de mine şi Giovanni Becali dorea să scoată ceva bani din Ovidiu Petre înainte de a-l vinde (Petre fiind considerat talentat, dar prea crud pentru vânzare), am organizat întâlnirea de la Lugano dintre Gino, Giovanni, eu şi bancă pentru a-l pune pe săracul jucător gaj la banca amintită contra unui împrumut de 800.000-1 mil. de dolari”, scrie Sima.