Orfanul!
Un biet orfan plângea cu jale Și-și blestema destinul crunt. Era copil, dar se simțea cărunt, Căci el purta un suflet îmbrăcat în zale. Și tot spunea mereu c-o să-și găsească locul… Știa că-s vorbe goale! Un an trecuse, chiar mai bine De când l-au părăsit ai lui. Dar să te plângi nici nu…