Ieri, București, orele amiezii. E cald, nefiresc de cald pentru luna aprilie. În coloana ca o râmă torturată de soare, în care vin dinspre Universitate, mulți oameni coboară geamurile. Se revarsă decibelii, diverși cantautori își spun cu of și mult volum păsurile. Vin de la o conferință de presă, la Teatrul Național s-a dat startul campaniei revistei Timpul, Oamenii Timpului la nivel național. S-a vorbit despre excelență. Despre idealuri, despre formatori de opinie. Și despre oamenii timpului nostru. Foarte puțină presă, mi s-a strîns inima puțin la intrarea în sala media, fumoasă și nouă, dar foarte goală. Campania asta a crescut frumos și repede, e păcat pentru oamenii ăștia veniți tocmai de la Iași să vorbească în fața unor scaune goale. Mai ales că nu va fi deloc ușor să se bată cu proiectul ăsta în faza pe țară. A fost ok pînă la urmă.

Mi s-a strîns inima și cu locul de parcare, așa e tot timpul când plec cu mașina. În București trebuie să pleci tot timpul cu o oră înainte dacă ai întâlnire. A fost ok și cu asta, parcarea subterană de la Universitate era incredibil de goală. Goală, curată și civilizată, are chiar și muzică în surdină în incintele discret ascunse sub stâlpii de susținere. Cred că rezistă la cutremur. Sper. E trei lei pe oră. Aș da și mai mult, sincer, e un calvar să cauți parcare în București. Calvar e și traficul, coloana se târâie lent, semafoarele durează parcă și mai mult atunci cînd e atât de cald. Ridic geamul, deschid clima. Renunț aproape imediat, aerul vine foarte cald, e setat din iarnă pe 22 de grade, n-o să se răcească pînă ajung.

Deschid din nou geamul. Am ajuns la intersecția de la Romană, colț cu George Enescu. Semaforul e din nou roșu. Mulți pietoni, foarte mulți, traversează grăbit. Tot timpul e multă lume aici la Romană. Oamenii sunt la mânecă scurtă, copacii au înverzit, parcă a venit vara, e din nou grăbită încălzirea globală. Se face galben. Verde.

Un bătrân înalt traversează foarte greu, de-abia merge. A rămas ultimul pe trecere. Instantaneu, claxoane. Multe, un cor cacofonic. Un tânăr din dreptul meu, mai tânăr ca mine, pe banda 1, înjură lung și apăsă claxonul cu fața tumefiată. Se aud și alte sudălmi. Bătrânul se întoarce, nedumerit, cu o expresie deznădăjduită pe chip. E Mircea Albulescu. De-abia merge. Mașina din fața mea demarează în trombă, foarte aproape de el, șoferul țipă ceva neinteligibil, coloana se pune în mișcare, actorul e pe trotuar, dar încă se mai aud claxoane, cei din spate se grăbesc. Mi se face rușine. Și eu claxonez uneori mașina din față la semafor. Șofer de București. Mitică.

Azi dimineața primul lucru care îmi apare în feed e videoclipul cu smerenia, al lui Dan Teodorescu. Foarte șeruit și comentat. Mă gîndesc la formatorii de opinie care apar în el. Imediat, cineva de la TVR postează că a murit Mircea Albulescu. Mă gîndesc la întîmplarea de ieri, de pe trecerea de pietoni de la Romană. Oare și creștinii ăia au aflat smerenia în spații mici, de lemn ?

Bătrânul din povestea de mai sus, care trecea cu greu strada la ora 14.00, la intersecția dintre strada Enescu și bulevardul Magheru, se numește Mircea Albulescu.

Citiți continuarea pe republica.ro.

Mircea Albulescu a murit la vârsta de 81 de ani. Actorul era internat de câteva zile la Spitalul de Urgență Floreasca din București.

Trupul neînsuflețit al lui Mircea Albulescu va fi depus, sâmbătă, în foaierul Sălii Mari a Teatrului Național. Înmormântarea va avea loc duminică la cimitirul Reînvierea.

Mircea Albulescu se confrunta cu grave probleme cardiace. În anul 2014, actorul a fost operat pe cord.