Cel ce gândeşe singur de Tudor Arghezi (comentariu)
Apare în ciclul „Cântare omului” (1956) ca un înălţător omagiu adus minţii omului, temerităţii sale, iscusinţei cu care a acţionat de-a lungul vremurilor, născocind treptat, de la cele mai simple unelete până la cele mai complexe aparate cu care asaltează universul, fiind acum capabil „omenirea în câteva secunde,/ S-o-ntinerească nouă pe veci ori s-o scufunde.”