Admit, încă din primele rânduri ale acestui material, faptul că am prostul obicei de a-mi mângăia sufletul, la nevoie, cu shopping. Eu nu ştiu să comunic cu cei din jurul meu când am ceva pe suflet pentru că tata a avut grijă să mă înveţe încă de mică faptul că “a plânge”, cu toate conotaţiile pe care le implică durerea, înseamnă a fi slabă. Am învăţat să strâng din dinţi şi să tac. Apoi am mai crescut, rănile s-au mai diminuat, dar am continuat să ţin durerile pe cât posibil în zona privată. Unul din modurile în care fac faţă zilelor grele sau zil… citeste mai mult